Publicat în Dana Pătraşcu

Chiar așa… cine ne știe?

Publicat de de O_Picătură_de_Suflet 



Chiar așa, eu cine sunt? 
Când ești crudul adevăr,
sunt geană peste mormânt, 
pasăre fără de zbor.

Eu sunt tu când dorul zbiară,
drumul pe care pășești
când îți e mierea amară, 
eu sunt versul ce-mi hrănești. 

Eu sunt somnul ce nu vine, 
tu ești insomnia mea, 
eu sunt tot ce sper în tine, 
tu ești eu și lacrima. 

Crudul adevăr, ce doare, 
arde, sfâșie și zbiară!
Adevăr ce nu mai moare, 
renaște și înfioară.

Mă privesc și te-aș cuprinde 
cu brațe imaginare.
lacrimile ți le-aş vinde 
la prețul cel rupt din soare.

Crudul adevăr adună 
clipele netorturate, 
aș muri pentru-o minciună,
dar mai bine-ți dau dreptate,

Cine sunt? Sunt tu când versul 
rătăcit din strofe sună 
controlându-și aprig mersul 
însetat lângă fântână. 

Adevărul ce lovește, 
adevărul pur și crud, 
cel ce-nvinge și domnește 
ca un trup firav și nud.

Îl ascundem după ziduri,
îl rostim numai în șoaptă, 
el răzbate fără riduri, 
crud ca strofa mea necoaptă.

Vreau să mă ascund în tine 
să mă torturezi aici, 
crudul adevăr mă ține 
liberă, fără de frici.

Cum să îl ascund de fiare, 
lupt să nu îl otrăvesc, 
minciunii nu-i sunt datoare, 
dar mi-e teamă să-l rostesc.

N-am știut o viață-ntreagă 
că am dreptul de-a iubi, 
cine să mă înțeleagă 
când doar tu ești ce voi fi.

Autor:

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un comentariu